POVESTE DE DRAGOSTE TULBURĂTOARE: Idila dintre Mihai Eminescu şi Veonica Micle

Oare cum ar fi arătat poeziile lui Mihai Eminescu dacă nu ar fi fost inspirat de "Îngerul Blond", așa cum o alinta poetul pe cea care i-a furat inima pentru totdeauna, Veronica Micle? Au trăit o iubire pasională, iar scrisorile prin care-și alinau dorul au rămas martore ale unei povești de dragoste eterne.

Mihai Eminescu și Veronica Micle s-au născut în 1850, el la 15 ianuarie, ea la 22 aprilie și tot amândoi au pășit în lumea de dincolo în anul 1889, la doar 50 de zile distanță. Iubirea lor a creat unele dintre cele mai frumoase poezii de amor ale literaturii românești. Se spune că s-au stins din prea multă dragoste, neavând parte de acel final frumos ca în povești.

Prima întâlnire în orașul muzicii clasice

Ce doi s-au văzut pentru prima dată la Viena, în anul 1873, unde Eminescu era student, iar Veronica venise să-și trateze o problemă de sănătate. Deși avea doar 22 de ani, tânăra era deja mamă a două fete, fiind căsătorită încă de la 14 ani cu profesorul universitar Ștefan Micle, mai mare ca ea cu 30 de ani. Veronica nu și-a iubit niciodată soțul, dar l-a respectat până când acesta a închis ochii pentru totdeauna. Săgeata lui Cupidon i-a atins inima lui Eminescu, acesta fiind vrăjit de farmecul femeii cu păr bogat, de culoarea aramei, și ochi albaștri. În capitala Austriei, cei doi s-au îndrăgostit, însă Eminescu a fost nevoit să plece la Berlin, iar Veronica era așteptată la Iași, lângă familie.

Idilă sub teii din Copou

Întors de la studii, Mihai Eminescu s-a stabilit în Iași, unde s-a reîntâlnit cu Veronica și a început să frecventeze casa soților Micle, la cenacluri literare. S-au întâlnit în particular în parcul Copou, însă aceste plimbări dau dat naștere la bârfe, iar în scurt timp soțul Veronicăi a început să primească scrisori compromițătoare. Eminescu a decis să se mute la București, iar relația dintre ei s-a răcit, deși continuau să-și scrie frecvent. Într-o scrisoare, Eminescu îi scria: "Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a început şi s-a încheiat şi, dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi".

Piedici în calea relației

După moartea lui Ștefan Micle în anul 1879, se părea că în sfârșit cei doi aveau ocazia să-și trăiască povestea de dragoste. Însă destinul le-a fost din nou potrivnic. Veronica a început să aibă dificultăți financiare, iar Eminescu nu o putea ajuta deoarece își schimba des locul de muncă. În plus, prietenii lui Eminescu s-au opus relației lor, considerând-o pe Veronica o femeie de moravuri ușoare. Se spune că Titu Maiorescu era cel care a alimentat aceste bârfe deoarece Veronica a depus mărturie împotriva lui la un proces. Mai mult, acesta se temea că geniul lui Eminescu va apune dacă o va avea mereu alături pe muza poeziilor sale.

Necazurile se țin lanț

Veronica a venit pentru o scurtă perioadă la București, iar dragostea lor a fost binecuvântată cu un copil, care însă s-a născut mort. Însă cei doi încă au sperat că vor fi fericiți și și-au făcut planuri de căsătorie, care însă nu s-au concretizat niciodată. Frumusețea Veronicăi a atras mereu admiratori și chiar prietenii lui Eminescu, I. L. Caragiale și Ioan Slavici, au încercat, fără succes, să-i cucerească inima. Gelos, Eminescu a dat crezare zvonurilor la adresa infidelității Veronicăi și a decis că este mai bine să pună capăt relației lor.

Începutul sfârșitului

În anul 1883 au apărut primele semne ale bolii poetului, iar cei din anturajul celor doi au acuzat-o pe Veronica de indiferență, deși ea se afla în această perioadă la Iași și el la București. După aparenta însănătoșire a poetului, ei au mai dat o șansă iubirii lor, iar Veronica s-a mutat cu fetele la București. Părea că lucrurile intraseră din nou pe făgașul normal, Veronica chiar i-a dedicat lui Eminescu un volum de poezii scrise de ea. „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste“, acestea erau cuvintele așternute pe coperta primului exemplar.

Iubire dincolo de moarte

Boala poetului recidivează și el a a fost lăsat în groja familiei de la Botoșani. A început un nou coșmar, deoarece sora acestuia a refuzat să o lase pe Veronica în apropierea lui. Abia în 1889, Eminescu a fost internat într-un sanatoriu, unde s-a stins la 15 iunie. Durerea pierderii a fost prea mare pentru Veronica, care s-a retras la Mănăstirea Văratec, unde a transcris într-un jurnal toate poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu și pe cele care i-au fost dedicate ei. În noaptea de 3 înspre 4 august ea a înghițit un flacon de arsenic și s-a alăturat în nemurire iubitului său, scrie libertateapentrufemei.ro.

"Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă"

Mihai Eminescu, "Ce e amorul?"

Pe aceeaşi temă

Lasă un comentariu