MĂRTURIA TULBURĂTOARE a unei supravieţuitoare de la Colectiv: Patru ani, dar noi, noi toți, continuăm să ardem

La împlinirea a 4 ani de la incendiul de la Colectiv, Alexandrea Furnea, supravieţuitoare, oferă o mărturie tulburătoare a unui singur episod din lupta de a extrage viaţă sănătoasă din straturi în care se amestecă coşmarurile, durerea de piele sângerândă după extragerea cicatricilor şi o teamă "bântuitoare" de ceea ce s-ar putea întâmpla rău încă o dată chiar şi în condiţiile de siguranţă dintr-un spital occidental.

Iată ce scris tânăra pe o reţea de socialiazre

"Privesc cerul mohorât de octombrie pe fereastra sălii de operație. Norii au format peste soarele tomnatic un scut, ca și cum ar vrea să apere Pământul de el. În timp ce aștept să își facă anestezicul efectul, îmi ocup mintea cu gândul că lunile acestea friguroase nu sunt altceva decât încercarea naturii de a vindeca pielea arsă de vară a planetei. Mi se înfioară cicatricile sub crema cu lidocaină și îmi strâng prosopul steril în jurul trupului. Cumva, imaginea pe care am evocat-o îmi face rău așa că îmi iau ochii de la geam și privesc în jur. Sala este de un alb impecabil și strălucește de curățenie. Aparatura nouă așteaptă cuminte sosirea medicului care pregătește instrumentarul în încăperea de alături. Este a șasea procedură de needling chirurgical pe anul acesta și operația a fost planificată pentru data de 29 octombrie. Toată viața, dacă vreau să fiu bine, va trebui să vin la needling și la operații de reconstrucție. Toți vom trebui să facem asta, pentru ca cicatricile noastre să nu devină și mai bolnave. Mâine se împlinesc 4 ani de la incendiu.

- Alex, ești pregătită să începem?

Chirurgul a intrat în sală și îmi zâmbește cald. Ține în mână rola de titan cu ace lungi cu care îmi va face intervenția. În timpul acesteia, cu dibăcie, medicul plimbă instrumentul peste cicatricile mele dure și aderente. Trebuie să apese cu putere pentru ca acele să pătrundă adânc prin țesutul îngroșat, care a crescut haotic peste arsuri. Rola perforează dantelăria bolnavă de pe trupul meu pentru ca, în rănile provocate, să apară carne nouă, sănătoasă, care să înlocuiască treptat platoșa rigidă care mă strânge ca o armură ce mi s-a lipit de oase.

Îi spun doctorului că sunt gata și mă întind pe patul de operație. Cu blândețe, chirurgul își așază consolator mâna pe spatele meu, și mă anunță că se pune pe treabă. Simt presiunea rolei pe brațul și pe umărul stâng, apoi milioane de înțepături îmi pătrund în cicatricea dură și diformă, pe măsură ce instrumentul se plimbă pe mine și îmi acoperă toată partea aceea a corpului cu răni sângerânde. Medicul mă întreabă despre familia mea, ce mai fac nepoțeii, cum se simte mama. Îmi vorbește pentru a-mi abate gândurile de la durere. În mod normal, o asemenea procedură se face cu anestezie totală, dar am ales-o pe cea locală deoarece, din cauza numărului mare de operații de reconstrucție suferite până acum, de când mă grăbesc să fac cât mai multe, organismul meu tolerează mai greu narcoza. Riscurile de efecte secundare periculoase sunt mici dacă ești treaz în timpul intervenției, însă suferința fizică este mai mare. Cu toate acestea, chirurgul german se asigură că durerea va fi suportabilă verificând mereu ca pielea să fie amorțită. Dacă ar deveni prea intensă, ar refuza să continue operația. Aici nu există "trebuie să înduri", "e, nu te doare chiar așa!" și "nu mai plânge atât, că ți se face rău". Aici, când pacientul spune că nu mai poate, medicul se oprește. Recunosc că la început, am fost uimită că poți să deții un control atât de firesc asupra propriei suferințe. Eu veneam dintr-o lume în care să te doară tare și să nu poți să spui "gata" era ceva normal.

Rola scoate un sunet specific în timp ce îmi intră în cicatrici și trece prin și peste ele. Este ca și cum zeci de ceasuri au luat-o simultan razna și au început să ticăie apăsat și haotic, pentru a număra invers, spre 2015, secundele unui timp care s-a cuibărit în carnea mea. Ascult tic-tac-ul rolei și mă gândesc că tot nu mă doare așa de tare ca atunci când făceam băița de la Spitalul de Arși. Deseori, chirurgul se oprește și mă întreabă dacă mai pot. Pare mereu surprins când spun „da”, dar continuă pentru că vrea să mă ajute să mă fac bine. Ne cunoaște povestea și știe despre dușul fără analgezie din cada verde. Nu își închipuia că așa ceva mai este posibil în secolul acesta modern. Nu i-am spus, dar cred că s-a stricat ceva în mine în zilele acelea în care zăceam cocoșată și dezvelită de piele, goală trupește și sufletește, în salonul de băi de la SCUPRA. Cred că o parte din mine – ceea ce mai rămăsese din fata care a reușit să iasă din container după ce focul se îndestulase – a pierit acolo și s-a îngropat undeva adânc în mine, ținând în brațe durerea aceea de nenumit, față de care orice altă durere pare să pălească. Strângând-o tare, așa încât să nu scape vreodată afară, pentru că ar pustii totul în cale.

Medicul mă ține de mână în timp ce dreapta lui lucrează acum cu iscusință pe spate. În zona coloanei vertebrale, cicatricea în care terminațiile nervoase bolnave încearcă să se repare este mai sensibilă și aici durerea este vie. Rând pe rând, rola călătorește peste toate rănile mele și le perforează pentru ca sângele care curge din abundență să „spele” din interior fibrele defecte de colagen care se încăpățânează să crească și să se lipească de oase, tendoane și de mușchi. Este o consecință a infecțiilor intraspitalicești din cauza cărora arsurile nu s-au putut vindeca. Organismul a încercat disperat să ridice o fortăreață de carne nouă, dar microbii, soldați neînfricați mereu de partea răului, au consumat tot ce au găsit în cale, așa că, zi de zi, trupul o lua de la capăt, pierzând luptă după luptă și construind mereu structuri tot mai șubrede și mai urâte. Medicii din România coseau piele sănătoasă peste răni devorate de bacterii și, de fiecare dată, încercau să elimine carnea bolnavă săpând tot mai adânc, pentru a ajunge la țesut curat. Dar orice ar fi făcut, noi tot murdari rămâneam, pentru că ei lucrau cu instrumente murdare, în săli murdare, cu suflete, deseori, la fel de întinate. Procesul de hipertrofiere severă este cea mai des întâlnită complicație severă în cazul arșilor infectați. La 4 ani de la incendiul din Colectiv, chirurgul german nu repară doar ceea ce a stricat focul, ci și ceea ce a distrus corupția. Va trebui să facă asta cât timp trăiesc - cât timp trăim. O viață petrecută în schele, reparând, peticind bucăți de trup și de suflet, pentru a opri la porți întunericul care s-ar strecura lesne prin crevasele ființelor noastre, și ne-ar fura și ceea ce ne-a mai rămas din cei ce am fost cândva.

Urmează acum brațul drept. Apoi antebrațul și mâna. Când rola ajunge la cicatricea de la încheietură, medicul se oprește din nou și mă lasă să respir adânc câteva clipe. Aici doare mai tare. Cu grijă, chirurgul începe ușor, apoi crește intensitatea procedurii. Întorc capul și îmi îndes chipul în pernă, căutând atingerea moale a prosoapelor sterile. Deși pare fără sens, gestul mă ajută să mă liniștesc. Câteodată cântăm, eu și doctorul A, până când e totul gata. Alteori înjurăm în glumă. De obicei, medicul se străduiește să mă facă să râd povestindu-mi lucruri haioase care alungă cea mai urâtă stihie a durerii - teama. Aici, nu mi-e niciodată frică, așa cum îmi era înainte, când credeam că voi muri în cadă sau noaptea într-un pat murdar de spital, printre așternuturi însângerate, mânjite cu fragmente din mine, cu scutecul făcut ghem peste neputința mea.

- Am terminat, Alex! exclamă bucuros doctorul și mă felicită sincer pentru curaj și pentru cumințenie.

Cu comprese sterile umede, îmbibate în dezinfectant, mă șterge cu delicatețe de sânge și, când sunt curată, aplică pe cicatricile tumefiate un ulei cu vitamine, necesar vindecării. Asistenta mă ajută să mă îmbrac și se asigură că mă simt bine. Mă duce în salonul meu, la fel de curat ca sala de operație și mă lasă să mă odihnesc în pat, nu înainte de a mă asigura că ea este acolo pentru mine și că, orice aș avea nevoie, îmi va aduce, mai ales dacă mă doare. Îndată ce a plecat, mă ridic în capul oaselor și privesc din nou pe geamul mare din încăpere. Ascult cum bătăile apăsate ale inimii mele se domolesc și lasă loc susurului picăturilor de ploaie care se aștern peste lume, dincolo de fereastră. S-a întunecat cât timp acele au încercat să țeasă din mine un trup mai sănătos iar albeața salonului contrastează și mai tare cu cerul plumburiu de octombrie care, acum 4 ani, mi-a condus pașii către strada Tăbăcarilor 7, în data de 30. Închid ochii și îi deschid brusc pentru că, dincolo de întunericul pleoapelor, se desfășoară flăcări pe un tavan pe care îl știu pe de rost din coșmaruri. Sunetul lin al ploii se transformă în vaierul focului și în țipetele lor, ale celor care nu vor putea niciodată să se mai uite la un alt octombrie, dintr-o salon de spital, însângerați dar vii.

Încet-încet, efectul cremei anestezice trece iar durerea devine mai vie, dar e suportabilă. Nu am nevoie de analgezic, dar știu că dacă l-aș cere, l-aș primi îndată pe cel mai bun, doar ca să nu sufăr, nu ca înainte, nu ca atunci, cu Ketonalul. Gândul acesta mă consolează: că sunt departe de foc, departe de cei care nu s-au îndurat de mine nici atunci când plângeam cu sughițuri și lumea se prăbușea în jurul meu, în cenușă și în piele moartă. Deși știu că mă mint, îmi spun că nu voi mai trece niciodată prin ceva atât de cumplit ca accidentul și ca iadul din spital. Dar sunt conștientă că atâta timp cât România nu învață nimic din Colectiv, sunt șanse să mai ajung pe mâna lor. Să mai ajungem cu toții, arși, nearși, oameni de rând - oricum suntem una. Certitudinea aceasta, care a devenit o teamă bântuitoare, imposibil de învins, mă doare mai tare decât orice, dar parcă tot mai puțin decât chinul de atunci, din cadă, iar asta mă sperie.

Mai închid ochii o dată iar acum nu văd decât fantomele luminoase ale becurilor din salon. Vreau să adorm înainte ca formele inofensive să devină roșiatice și să înceapă să ardă. Nu am foarte mult timp la dispoziție. Nu durează mult și începe din nou. 4 ani, îmi șoptesc, în timp ce trupul meu îmi cere liniște. 4 ani, îmi spun, în timp ce număr în gând operațiile și mă opresc când ajung la 24. 4 ani, zic cu voce tare, știind că mă așteaptă o viață întreagă de zile ca acestea, după o singură noapte în care s-a concentrat tot răul zecilor de ani de când țara noastră este la rândul ei un trup în suferință, care arde. 4 ani, în timp ce întunericul se lasă peste micul spital și aduce cu el, drept musafiri nepoftiți, spectrele în lințolii maculate ale unei nopți care nu trebuia să se termine așa. Ele se târăsc și agonizează pe pânza minții, umbre sărmane care miros urât a fum și privesc cu ochi triști, de cenușă, direct în sufletul meu. Au chip de om, dar nu mă pot uita la ele pentru că mi-e teamă că le-aș recunoaște.

30 octombrie nu a fost doar o noapte, ci a continuat și după, pe asfaltul din fața clubului, unde s-a călcat peste mâini întinse după ajutor, în spitale, unde minciunile au permis mizeriei să se ascundă în carnea noastră, ucigând, în sala de judecată, unde adevărului i se pune palma peste gură, în tot ceea ce este acum România, 4 ani mai târziu: o șansă la schimbare, ratată. 4 ani de la Colectiv, dar noi - noi toți - continuăm să ardem".

PUBLIKA.MD aminteşte că, în 30 octombrie 2015, aproximativ 500 de tineri au umplut clubul pentru a participa la lansarea noului album al trupei rock Goodbye to Gravity, intitulat "The Day We Die", în traducere "Ziua în care vom muri." Tragedia a lăsat în urmă un bilanţ sumbru: 64 de morţi şi 160 de tineri schilodiţi.

La ora 22 şi 31 de minute o scânteie de la artificiile folosite în timpul concertului a provocat un adevărat dezastru.

În doar 153 de secunde au fost ucişi 27 de tineri. Alţi 37 au murit din cauza infecţiilor din spitalele româneşti. Civilii au fost cei care au scos răniţii din infern.

Lasă un comentariu