DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Verbul "a abera" NU ESTE în dicţionare

Embed:

Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre verbul "a abera" care aproape că lipsește din dicționare, dar apare în peste 38 de mii de rezultate ale căutării pe Google.

Zic aproape că lipsește din dicționare, pentru că este prezent doar în Dicționarul lui August Scriban apărut la Iaşi în anul 1939. La Scriban e data forma la persoana întâia singular: aberéz cu sensul Mă depărtez de adevăr saŭ de bunul simț.

Este indicată și etimologia – din latinescul ab-errare care înseamnă a rătăci.

Remarcabilul om de litere Romulus Vulpescu afirma într-un articol că ”a abera” este… un aberant, năstruşnic şi inexistent verb, care totuși bântuie cu voioşie.

Probabil că vorbitorii au format acest verb ignorând dicţionarele de la substantivul „aberaţie” care înseamnă abatere de la ceea ce este normal sau corect; ceva inadmisibil, absurd; absurditate, inepție, prostie. Pornind de la aceste sensuri, a abera ar trebui să însemne a vorbi prostii, a spune lucruri absurde şi inepte.

Modelul e foarte răspândi: a opera şi opera, a dona şi donaţie, a crea şi creaţie, a circula şi circulaţie etc, etc, etc.
Unde mai pui că şi în limba italiană a ajuns în formă neschimbată din latină verbul “aberrare” cu sensul de “a se depărta de subiect, a se abate, a devia”. În spaniolă şi în portugheză verbul respectiv este “aberrar”. În franceză “aberrer” înseamnă a devia de la normal.

Situaţia lexicografică este cam ciudată. Există în dicţionare substantivul „aberaţie”, există adjectivul „aberant” cu sensul de ceva absurd, ceva „care se abate de la tipul normal sau corect, care constituie o aberație”.

Şi mai există şi încă un substantiv, „aberanţă”, care înseamnă „caracteristică a unei mărimi care se îndepărtează cu mult de la valoarea nominală”, adică tot aberație. Şi numai verbului „a abera” îi este interzisă recunoaşterea oficială, cu toate că, spre deosebire de o sumedenie de anglicisme care se lipesc de limba română ca nuca de perete şi totuşi sunt acceptate, existenţa lui e totalmente în spiritul limbii şi are echivalente care sună asemănător în toate limbile romanice.

Pentru comparație, am putea apela la un exemplu de cuvânt creat artificial care nu are ce căuta în dicționare în nici un caz. E vorba de cuvântul ”abdominabil” ce apare în internet în contexte destul de intelectuale, pe portalurile de știri și în librăriile virtuale. Cuvântul abdominabil este de fapt o combinaţie de litere și sunete care nu înseamnă nimic, e o confuzie lingvistică iscată prin contaminarea cuvintelor abdominal şi abominabil.

Abdominal înseamnă ventral sau ce ține de abdomen, iar abominabil (din francezul abominable și latinescul abominabilis) are sensul de: dezgustător, înfiorător, groaznic, urât, respingător, monstruos, care insufla groază.

Abominabil are legătură cu profețiile: latinescul omen adică „prevestire, auspicii, auguri” a creat verbul ominor „a prevesti”, care la rândul lui a creat verbul abominor „a dori să nu se întâmple, a respinge cu groază” ajungându-se, în fine, la abominabilis cu sensul curent.

Cu speranța că v-am dumerit ce se poate spune și ce nu se poate, să ne auzim de bine!

loading...
Pe aceeaşi temă

Lasă un comentariu