DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Ce înseamnă cuvintele "leru-i ler" din colindele româneşti

Embed:

Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre ce înseamnă cuvintele “leru-i ler” din colindele româneşti? E vremea când numeroasele noastre colinde spun povestea biblică a lui Iisus Hristos, iar în multe dintre ele se aude cuvântul ler, variantele leroi, lerui, leroloi, lerului – sau structura lerui/leru-i ler cu sensul lerul este ler.

Cei mai mulţi dintre cei care ascultă colindele nu cunosc, probabil, semnificaţia acestui cuvânt – ler – de aceea câteva precizări ne-ar ajuta să nu receptăm „mecanic” versurile colindelor, ci să le pătrundem sensul vechi, ritualic.

În explicaţia cea mai simplă, cea de dicţionar, ler înseamnă: interjecţie care apare ca refren, în colinde, cărora le dă un anumit efect eufonic/sonor. Dacă ne referim, însă, la originea cuvântului, lucrurile sunt mai complicate, dar şi mai interesante.

În secolul al XVIII-lea, în lucrarea Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, Dimitrie Cantemir, referindu-se la o tradiţie despre “Curţile lui Ler împărat”, considera că Ler este un derivat de la Avrelie Avrelian (împăratul roman Aurelianus). Cronicarul Miron Costin credea că termenul ler provine din slavul Lel, numele zeităţii slave echivalente romanului Cupidon.

Mitologul român Victor Kernbach, născut, apropo, la Chişinău, a formulat ipoteza că ler ar fi un împrumut de la celţi, care dăduseră un astfel de nume unei zeităţi a mărilor (în celtă ler/lair înseamnă “mare”). Dar, cu toate că legăturile dintre civilizaţia dacică şi cea celtica au existat, ar fi greu de explicat, totuşi, prezenta acestui cuvânt în colindele cu mesaj religios creştin, care au apărut mai târziu.

Cei mai mulţi lingvişti înclină spre a accepta explicaţia dată de lingvistul Alexandru Rosetti, că termenul ler îşi are originea în ebraică, de unde a trecut în latină şi apoi în româna – (Ha)lleluiah (Domine)/Lăudaţi pe Domnul. La începuturile limbii române, a funcţionat un fenomen lingvistic numit rotacism care constă în transformarea lui -l- intervocalic în -r-. Se presupune că alleluia a devenit prin rotacizare alleruia, prescurtat alerui, aler, ler, cuvânt existent în limbă încă din perioada daco-romană şi, ulterior, a formării poporului român, când s-au născut şi primele noastre colinde religioase (aproximativ secolele al II-lea – al VI-lea, respectiv al VII-lea.).

Şi dacă tot vorbim de transformarea cuvintelor festive de-a lungul anilor, să remarcăm o etimologie care parcă e sesizabilă, dar presupun că puţini au descifrat-o. Este vorba de originea verbului a mulţumi. Bine cunoscutului, cu sensurile de „a exprima recunoștința sau satisfacția pentru ceva”, “a răsplăti, a recompensa pe cineva” sau “a satisface pe cineva, a face pe placul cuiva; a bucura.”.

Acesta provine din urarea “La mulţi ani!” din care s-a format mai întâi verbul a mulțăni (cu sensul probabil de a spune urarea respectivă care s-a transformat în a mulțămi, iar prin ultima transformare s-a ajuns la cuvântul pe care îl știm astăzi. 

Acestea fiind spuse, vă mulţumesc pentru atenţie, vă mulţănesc şi vă zic: să ne auzim de bine!

Pe aceeaşi temă

Lasă un comentariu