DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Ce este şi ce nu este un PAMFLET

Embed:

Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă. Bunăoară, despre pamflet sau, mai precis, despre ce este şi ce nu este un pamflet.

Conform definiţiei din dicţionar, pamfletul este o specie literară în versuri sau în proză, cu pregnant caracter satiric, atacând, într-o tonalitate violentă și agresivă, atitudini și trăsături de caracter, concepții și realități sociale, politice, religioase, morale şi de altă natură.

Etimologia e cam incertă. Unii o leagă de comedia elegiacă din secolul 12 “Pamfilus seu de Amor” scrisă în versuri în limba latină medievală. În Franţa era cunoscută sub numele popular “Pamfilet”. Până prin secolul 14 termenul avea și sensul de cărţulie, broşură, sens păstrat până acum în limba engleză. Altă etimologie, puțin probabilă, e din cuvântul grec παμφλέγω panflègō – ce înseamnă ”care arde totul”.

Galeria pamfletiștilor celebri este enormă - de la Aristofan la Tolstoi, de la Voltaire și Swift la Marx şi Lenin, iar în limba română de la Scrisoarea brăilenilor către Ștefan cel Mare, considerată primul pamflet politic de la noi, până la Tudor Arghezi și Geo Bogza.

În ultimul timp sensul cuvântului s-a extins considerabil și, după cum consideră lingvista Rodica Zafiu, acum în spaţiul public românesc termenul e folosit ca o etichetă generalizatoare şi ca o scuză universală. Sintagma ”de pamflet” caracterizează reviste, site-uri, emisiuni, bloguri etc. Eticheta de pamflet înlocuieşte, de multe ori, categorisiri mai vechi şi mai potrivite: de umor, umoristic, satiric, glumeţ, ironic.

Revistele umoristice din epoca antedigitală aveau subtitluri lămuritoare mai clare. De exemplu în perioada comunismului, Urzica în România și Chipăruș în RSSM erau reviste „de satiră şi umor“. Umorul era asociat cu o oarecare gratuitate, iar satira – cu ofensiva critică. După 1989, revistele umoristice românești au căpătat subtitluri mai puţin banale: Academia Caţavencu se autodefinea ca „săptămînal de moravuri grele“. Acum, site-ul foarte apreciat Times New Roman îşi defineşte statutul – de „cotidian independent de umor voluntar“. Comentatorii însă îi aplică eticheta amplă a pamfletului, deși, în mod formal și normal, un articol umoristic sau o ştire inventată şi voit absurdă nu este un pamflet.

Uzul tot mai deviant al termenului pamflet e legat, desigur, de transformarea sa într-un argument juridic cu care presa actuală se apără de acuzația de atac la persoană şi lezare a demnității. Multe dintre textele care ar putea furniza motive de proces pentru calomnie sunt pretinse pamflete, deși nu au nici suficient umor, nici miză satirică generalizatoare.

Astfel, pamfletul actual se apropie de definiția dintr-un dicţionar mai vechi, al lui Scriban, din anul 1939: „broşură satirică şi murdară; (figurat) ziar murdar“. Mai simplu spus, când vrei să înjuri pe cineva în presă, numești înjurătura pamflet și-a dai bătaie fără frică de spada justiție.

Deși, cu toate că un pamflet poate fi injurios, nu orice injurie e pamflet.

Pe aceeaşi temă

Lasă un comentariu