DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Ce este cacofonia şi cum o putem evita

Embed:

Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre cacofonie și despre modalitățile când corecte, când nu prea, de a o evita.

Cacofonia este un cuvânt de origine greacă kakophonia – compus din cuvintele kako care înseamnă urât și phone care înseamnă sunet. El desemnează o îmbinare sau o repetare de sunete care creează efecte neplăcute sau asociaţii cu niște cuvinte tabuizate sau cel puțin nu prea agreate în vorbirea cultă.

Pentru cei mai mulţi vorbitori de limba română, cacofonia este rezultatul apropierii unor silabe precum că, când, că, ce, din care rezultă cuvinte considerate « indecente ».

De fapt sunt cacofonice şi secvenţe ca, de exemplu fratelui lui Ion sau se scursese secunda, adresa sa s-a schimbat; iarăși își înșiră poveștile; în care repetările luilui și sesese sunt considerate urât sunătoare și se recomandă să fie evitate într-o exprimare îngrijită.

Din dorinţa de a evita cacofoniile, în ultima vreme s-a răspândit o construcţie care constituie o greşeală –folosirea lui ca şi (cu sensul la fel) – în contexte inadecvate. De exemplu, este incorect să spunem Ca şi coleg, ca şi corespondent numai pentru a evita o cacofonie, când sensul lui ca este în calitate de.

Nici introducerea artificială în vorbire a cuvântului virgulă (ca virgulă casnică, de exemplu) nu este o modalitate corectă de evitare a cacofoniei.

În fine, în limba română există și câteva cacofonii inevitabile, adică nu pot fi nici evitate, nici reformulate. Acestea sunt: • biserica catolică

• tactica cavalerească

• epoca capitalistă

• Banca Comercială

• Ion Luca Caragiale.

Se poate vorbi de o adevărată obsesie sau manie a cacofoniilor la români, care adesea pe de o parte se străduiesc să le evite cu orice preț, iar pe de alta au tendința de a-și reproșa unii altora comiterea cacofoniilor. O serie de autori, între care intelectuali de marcă precum Eugen Coșeriu, George Pruteanu, Andrei Pleșu, Rodica Zafiu şi alții, au criticat astfel de tendințe.

Această obsesie a apărut relativ recent, după mijlocul secolului al XIX-lea, și este întreținută în parte de școală și de autoritățile lingvistice, prin programele și manualele de limba și literatura română, care le recomandă elevilor să evite sonoritățile cacofonice în exprimarea îngrijită. Până în secolul al XIX-lea însă scriitorii nu simțeau nevoia să evite cacofoniile.

Sugestivă este folosirea locuțiunii ca cum, care apărea frecvent la autori precum Dimitrie Cantemir, Ion Neculce, Nicolae Bălcescu, Titu Maiorescu, dar care în prezent a ajuns să fie complet înlocuită de ca și cum în limba standard, probabil din dorința de a evita cacofonia.

În scrierile cele mai îngrijite din secolele anterioare, de pildă în traducerile Bibliei, cacofoniile de tipul ca-ca apăreau frecvent, pentru că încă nu exista nici o presiune socială în a le evita.

Filozoful Andrei Pleșu spune că „pe de o parte, că fobia cacofoniilor e ușor nevrotică și atestă o specie de semidoctism calofil, iar pe de altă parte, că, pentru a evita cazurile groase, limba română oferă soluții mai elegante și mai firești”.

Adică, nu e lucru plăcut cacofonia, dar nici să ne dăm cu capul de pereţi după ce am comis-o nu face.

Pe această notă împăciuitoare, să ne auzim de bine!

Pe aceeaşi temă

Lasă un comentariu