DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Care este originea termenului "ultracrepidarian"

Embed:

Bun găsit şi salutare pentru toţi şi fiecare. Sunt Vsevolod Cernei şi vă propun să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Dar şi despre unele cuvinte pe care nu le avem, dar nu ne-ar strica să le avem. Bunăoară, „ultracrepidarianism” este un cuvânt neatestat de dicționarele limbii române, dar foarte potrivit pentru multe evoluții din spațiul public de la noi.  Îl putem prelua neschimbat din limba engleză, că tot e la modă englezizarea.  În traducere înseamnă obiceiul cuiva de a emite opinii și sfaturi  care îi depășesc competența.

Termenul ultracrepidarian a fost lansat în anul 1819 de eseistul englez  William Hazlitt într-o scrisoare adresată lui William Gifford, editorul revistei  Quarterly Review. El i-a scris, între altele, editorului: „ Am auzit vorbindu-se despre dumneata ca despre un critic Ultra-Crepidarian”.  Termenul a fost reluat peste patru ani de prietenul lui Hazlitt, Leigh Hunt, într-o satira despre același  William Gifford.

Termenul provine de la o frază celebră atribuită faimosului plastician Apelles din Grecia antică, prietenul şi portretistul împăratului Alexandru cel Mare. Se zice că Apelles i-ar fi adresat această frază unui cizmar ce îi criticase picturile. Mai precis, după ce cizmarul a criticat sandalele pictate de Apelles, pictorul a introdus corectările de rigoare. Dar atunci când cizmarul a început să critice și alte detalii ale tabloului, Apelles a și rostit celebrul dicton: „Cizmare, nu mai sus de sandală!”. Fraza a fost tradusă din greacă în latină ”Sutor, ne ultra crepidam” şi popularizată de eruditul roman Plinius cel Bătrân.  Şi clasicul rus Aleksandr Puşkin a reprodus întâmplarea în poezia sa „Cizmarul”. Ceea ce înseamnă că unui cizmar nu i se cuvine să judece într-o pictură altceva în afară de încălțăminte. În cazul romanilor, cu clima lor călduroasă, de asupra sandalelor. Adică, criticii erau îndemnați să comenteze doar lucrurile despre care știu măcar cât de cât câte ceva.

Dar nu doar criticilor de artă  le este proprie obișnuința de a da sfaturi și a exprima opinii pe teme care le depășesc aria competenței.  Fenomenul părerismului inconsistent, dar arogant este foarte răspândit în toate sferele. Mai ales acum, când reţelele de socializare au împăienjenit toată lumea. De aceea cred că merită să preluăm de la anglofoni aceste termen, chiar dacă e cam anevoie pronunțabil și oarecum pretențios. 

Deşi, dacă stau să mă gândesc, intrând pe terenul filologilor profesioniști, probabil că eşuez şi eu în ultracrepidarianism!  Dar o fac fără pretenţii, doar lansez nişte sugestii.  Dacă vreţi, le acceptaţi, da că nu, nu. Esenţialul e să ne auzim de bine!

loading...
Pe aceeaşi temă

Lasă un comentariu