DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Care este originea cuvântului Crăciun

Embed:

Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre originea cuvântului Crăciun. Sărbătorirea creştinească a Crăciunului, ziua naşterii lui Iisus Hristos, a fost introdusă, în anul 529 după Hristos, de către împăratul Iustinian. În zona noastră, Crăciunul începe să fie sărbătorit în secolul al IX-lea. Termenul „Crăciun” este un termen popular, tradiţional. El a fost atestat pentru prima oară în documente româneşti în anul 1652. Termenul folosit însă de Biserică este „Naşterea Domnului”.

Din toate ipotezele etimologice, Academia Română o preferă pe cea care explică „Crăciun” ca provenind din „creatio, creationem”. Biserica Ortodoxă Română respinge această linie explicativă argumentând: „În Simbolul de credinţă de la Sinodul I ecumenic din 325, care reprezintă învăţătura de bază a Bisericii creştine, în art. 2 se afirmă clar despre Iisus: «născut, nu făcut, cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut».

Nu se pot confunda născut cu făcut sau creat. În limba româna nu avem cuvinte derivate din creatio. Creare, creatură sunt neologisme cărturăreşti, din verbul francez creer. În schimb, Biserica consideră adecvată explicarea termenului „Crăciun” prin calatio, cu transformarea lui L în R și a lui T în C, la fel ca în transformarea cuvântului latin fetiolus în românescul fecior sau petiolus în picior.

„Calatio” înseamnă „chemare” și se referă la chemarea pe care o lansau preoții la ziua întâi a fiecărei luni. Lingvistul Alexandru Graur nega această variantă, deoarece Crăciunul nu e întâia zi a lunii și nu presupune nici o chemare şi, pe de altă parte, nu se vede de ce ar fi adoptat creştinii un termen folosit de preoţii politeişti.

Ipotezele recente ce aduc în discuţie substratul traco-dacic pun în evidenţă o suprapunere a creştinismului peste culturile străvechi. Faptul că termenul „Crăciun” este o realitate lingvistică populară explică multitudinea de termeni relaţionaţi, mulţi cu un semantism mai însă cu totul particular.

Crăciunul mic este Sărbătoarea Tăierii împrejur a Mântuitorului sau Anul Nou civil – 1 ianuarie; crăciun mai e numită icoana reprezentând Naşterea Domnului cu care preoţii sau dascălii umblă pe la casele oamenilor binecuvântându-i; Moş Crăciun: personaj legendar, cu barbă mare, albă, cu o mantie lungă roşie, care aduce daruri copiilor în noaptea Crăciunului; pom de Crăciun: brad sau molid împodobit cu globuri, beteală, dulciuri, jucării şi lumânări şi care se face în ajunul Crăciunului; crăciun mai era numită pe vremuri și ultima lună a anului, adică decembrie; crăciun mai e și colacul pe care îl fac femeile de Crăciun, păstrându-l până primăvara când, după ce se tămâiază boii şi plugul, se pune înaintea pornitului la arat şi apoi e mâncat de plugari la ogor;

Moşii de Crăciun sunt pomana pe care o fac femeile pentru sufletele celor decedaţi. Mai exista și buşteanul Crăciunului: în noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul în vatră; de aceea, se pune un buştean, care capătă această denumire.

Odată cu trecerea vremii multe dintre aceste cuvinte au ieșit din uz odată cu obiceiurile respective, dar Crăciunul a rămas și e sărbătorit în forme în care modernitatea face casă bună cu tradiția.

Pe această notă festivă și pacifistă, să ne auzim de bine!

Pe aceeaşi temă

Lasă un comentariu