DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Care este originea cuvântului "balaur"

Embed:

Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre cuvântul balaur pe care îl știm din copilărie și care în basme, după cum bine o spun dicționarele, desemnează un monstru care întruchipează răul, imaginat ca un șarpe uriaș cu mai multe capete, adesea înaripat.

Voi expune succintele investigații ale scriitorului Dan Alexe, care pune la îndoială teza lexicografilor despre originea incertă a cuvântului. Temeiul dubiului este existența în limba albaneză a cuvântului boljë care înseamnă șarpe și a cuvântului buljar care înseamnă șarpe de apă. Mai există și în limba sârbă cuvântul blavur, dar se consideră că acesta este în mod cert împrumutat din româna.

Deci și românescul balaur, și albanezele boljë și buljar denumesc o ființă scârboasă și răufăcătoare, de natura reptiliană.

Lingviștii de mai demult au propus și se pare că pe bună dreptate o descendența din latinescul clasic belua, uneori scris bellua, cu doi l, care înseamnă monstru, animal malefic. Alții, atrăgând atenția aspra terminației inexplicabile –aur , apropiată de cea din albanzul buljar, au preferat sa-l atribuie unui vechi fond de substrat balcanic.

Alexandru Ciorănescu, în Dicționarul Etimologic al Limbii Române face o analogie a balaurului cu eroul antic grec Bellerophon, al cărui nume ar însemna "omorâtorul de balauri". Ipoteza e destul de tentantă și nu exclude rudenia cu latinescul belua. De altfel, descendența lui balaur din belua este sprijinită și de existența în limba italiană a cuvântului belva cu sensul de animal răufăcător.

În sensul de animal scârbos cuvântul belva figurează în opera lui Dante Alighieri, care în cartea Infernul a Divinei Comedii îl folosește alegoric pentru a desemna biserica corupta din vremea sa, numită de el "belva" și "puttana":"mi fece scudo / a la puttana e a la nova belva".

Dar, după cum remarcă Dan Alexe, iată însă că în paştu, limba indo-europeană a talibanilor din Afganistan, balā, cu a lung, este un monstru înfricoşător din basme, cu care sunt speriaţi copiii.

Și în multe alte cazuri limba paştu prezintă arhaisme, de gramatică sau lexic, ce o apropie de latină, albaneza şi de multe alte limbi indo-europene occidentale.

Astfel, de pildă, cuvântul mine, care înseamnă amor, dragostea, apare în limba germană, minne, unde intră în compoziția numelui minnesingerilor, adică al menestrelilor, cântăreților medievali ai amorului.

Prezenţa în trei puncte ale domeniului indo-european - Roma, Balcani, Afganistan - a lui bala/belua, pentru a desemna un monstru imund, a celui pe care, speriind copiii, îl mai chemăm și Bau-Bau, s-ar putea să nu fie o simplă coincidenţă şi să ne evoce trecutul preistoric al celor care s-au extins din India până la Oceanul Atlantic, adică al indo-europenilor.

În limba paștu, balā sau belā, e omofon și a fuzionat cu împrumutul din persană balā = necaz, calamitate, dezastru. Acesta, la rândul său, a trecut în turcă cu același sens = belâ, necaz, nenorocire, de unde a ajuns în română: belea, adică întâmplare neprevăzută care aduce necaz; pacoste, bucluc.

Ca să vezi câte descoperiri prilejuiește călătoria omului curios prin spațiile mai multor limbi!

Pe această notă euforică, să ne auzim de bine!

Pe aceeaşi temă

Lasă un comentariu