Ludmila Muntean

7 mai este ziua radioului şi tot atunci m-am născut şi eu – Ludmila Muntean. Cred că nu e o simplă întâmplare, ci mai curând o predestinare. Toată viaţa am ştiut că voi fi jurnalist. Primul reportaj l-am făcut pentru Radioul naţional. Acum îmi amintesc zâmbind de acele vremuri. Am înregistrat atunci cinci interviuri, interlocutorii mei vorbeau pe fundalul unei linişti mormântale. Când am adus înregistrările la radio, redactorul s-a mirat: „Unde ai înregistrat aceste sincroane, că nu se aude nici un zgomot de fundal?”

Ce este zgomotul de fundal şi sincronul am aflat abia după trei ani, când m-am angajat la un post de televiziune particular. Am lucrat puţin timp, dar a fost o perioadă foarte interesantă. Am înţeles că din acel moment nu voi mai putea să mă uit la televizor şi să rămân indiferentă la ceea ce văd pe ecranul azuriu.

Apoi a urmat televiziunea naţională – a doua mea şcoală. La interviul cu directorul Moldova 1, Valeriu Frumusachi, m-am dus ca la examen. Şi l-am susţinut! La televiziunea naţională (cel puţin aşa mi se părea acum patru luni) am muncit la maximum. Meseria de reporter îţi dă posibilitatea de a încerca de mai multe ori ceea ce unor oameni le este dat să simtă doar o singură dată. Am trăit sentimentele femeii care a născut tripleţi, ştiu ce se întâmplă în sufletul mamei care şi-a pierdut fiul de numai doi ani, ştiu ce înseamnă să fii învingător – am trecut prin toate acestea împreună cu eroii reportajelor mele.

O altă provocare a fost meseria de prezentator de ştiri. La început mă împotriveam, apoi mi-a plăcut, ulterior m-am obişnuit şi am început să mă gândesc cu cinism „Dar ce va urma?”

S-a întâmplat în noiembrie anul trecut. M-au sunat de la Publika TV (pe atunci nu aveam habar ce este asta şi cu ce se mănâncă) şi m-au invitat la un interviu. Când am intrat în birou, am simţit o cantitate uriaşă de adrenalină şi am înţeles că vreau să fac parte din această echipă. Acum sunt aici, pentru a atinge un nou ţel. Deşi nu ştiu cu exactitate care anume, simt că am foarte multe de învăţat la Publika TV. Şi exact de asta am nevoie. Şi, evident, de familia mea – fiica şi soţul – care îmi sunt sprijin.